Stresul posttraumatic (PTSD) este o tulburare ce se caracterizează prin reexperimentarea unui eveniment traumatic extern, acompaniată de simptome de excitaţie crescută şi de evitare a stimulilor asociaţi cu trauma. Diagnosticul este pozitiv dacă persoana a experimentat, a fost martoră sau a fost confruntată cu un eveniment/cu evenimente care au implicat moartea efectivă, ameninţarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau o periclitare a integrităţii corporale proprii sau a altora, iar răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputinţă sau oroare. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent într-unul sau mai multe din următoarele moduri:
a) amintiri detresante sau recurente şi intrusive ale evenimentului, incluzând gânduri, imagini sau percepţii;
b) vise detresante recurente ale evenimentului;
c) acţiune şi simţire, ca şi cum evenimentul traumatic ar fi fost recurent (include sentimentul retrăirii experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade disociative de flashback, inclusiv cele care survin la trezirea din somn);
d) detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic;
e) reactivitate fiziologică la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic.
Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paralizia reactivităţii generale (care pot amâna manifestarea simptomelor cu luni sau ani) sunt indicate de eforturi de a evita gândurile, sentimentele sau conversaţiile referitoare la traumă, precum şi activităţi care trezesc amintiri ale traumei, incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei, sentimentul de detaşare sau înstrăinare de alţii, diminuare marcată a interesului pentru activităţi semnificative, restrângerea gamei afectului sau sentiment de viitor îngustat.
Pacienţii cu PTSD au dificultăţi de adormire sau de a rămâne adormiţi, sunt iritabili sau au accese coleroase, dificultăţi de concentrare, hipervigilitate sau răspunsuri exagerate de tresărire. Şi toate acestea pe o perioadă de mai mult de o lună. Deşi reacţiile acute şi cronice generate de expunerea la situaţia traumatică variază semnificativ de la un individ la altul, există supravieţuitori ai situaţiilor traumatice care nu-şi revin niciodată la nivelul iniţial de funcţionare psihică, iar dintre aceştia, foarte puţini solicită asistenţă psihologică pentru depăşirea situaţiei.
Foto: Rucsandra Calin
Studiile au arătat că deşi între 40% şi 90% din populaţia generală au un contact cu un stresor care întruneşte criteriul A de diagostic DSM IV pentru PTSD, doar 10% din populaţia generală dezvoltă tulburarea, ceea ce demonstrează că doar expunerea la traumă nu este suficientă, ci este necesară şi implicarea unor altor factori, cum ar fi afectivitate pozitivă/extraversiune (capacitatea individului de a experimenta emoţii pozitive şi tendinţa spre implicare activă în activitatea socială şi profesională), afectivitate negativă/nevrotism (opusă primeia, care se referă la orientarea spre dispoziţii şi emoţii negative, precum şi spre conflicte cu ceilalţi) şi constrângeri/inhibiţie (dimensiunea referitoare la reglajul comportamentului, dezinhibiţie sau constrângeri excesive, tendinţe spre planificare excesivă vs. spontaneitate, reţinere vs. imprudenţă şi evitarea efectelor negative vs. asumarea riscurilor) (apud. Miller, 2003). Costa şi McCrae (1985), folosind modelul pentafactorial al personalităţii au găsit că dimensiunile nevrotism şi introversiune sunt predictori ai PTSD.
Deoarece tulburarea de stres posttraumatic nu poate fi diagnosticată decât la o lună de la producerea evenimentului, DSM IV a introdus tulburarea acută de stres, ale cărei simptome se suprapun peste cele specifice PTSD. Diagnosticul diferenţial se face pe baza duratei simptomelor, precum şi a prezenţei unei tulburări disuciative în cazul tulburării acute.
Tulburarea acută de stres poate fi diagnosticată imediat după producerea traumei, simptomele durând cel puţin două zile, dar mai puţin de o lună. Pentru diagnostic, individul are, în timpul sau după experimentarea evenimentului detresant, trei până la cinci simptome cu caracter disociativ: sentimentul subiectiv de insensibilitate, detaşare sau absenţă a reactivităţii emoţionale, reducerea conştiinţei ambianţei, derealizare, depersonalizare sau amnezie disociativă. De asemenea, este prezentă hiperexcitaţia carăspuns la stimulii reminescenţi ai traumei (de exemplu: dificultate în adormire, iritabilitate, concentrare redusă, hipervigilitate, răspuns exagerat de tresărire sau nelinişte motorie).
Citeşte şi:
Copyright © 2014 Centrul de Educaţie Medicală. Toate drepturile rezervate.